Conform art. 32 din Legea nr. 165/2013, se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii sale.
Termenul de 120 de zile poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptățită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entității învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situația în care persoana care se consideră îndreptățită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituții. Cererea de prelungire a termenului se va formula în interiorul termenului de 120 de zile și va fi însoțită de dovada demersurilor întreprinse.
Instituțiile deținătoare a actelor necesare completării dosarelor de despăgubiri au obligația de a elibera, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, actele doveditoare solicitate.
De asemenea, conform art. 36 lit. h) coroborat cu art. 37 din Legea 165/2013, nerespectarea termenelor prevăzute de această lege constituie contravenție și se sancționează cu amenda de la 10.000 lei la 100.000 lei, astfel încât „reglementarea este însoțită de anumite garanții împotriva abuzului autorității de a nu răspunde la timp”, reaua-credință sau abuzul de putere a autorității publice fiind sancționat legal, în acest sens fiind, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 302/05.06.2014 și Decizia nr. 79/26.02.2015 a Curții Constituționale.
În ceea ce privește dovada proprietății, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Totodată, în absenta unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusa că deține imobilul sub nume de proprietar, aceste acte fiind considerate doveditoare ale dreptului de proprietate.
Aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire, astfel cum prevede art. 24.2. din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, conform art. 1 lit. e) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, „În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”.
Prin urmare, în materia legilor de reparații, legiuitorul a de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate, iar această probă se poate face și prin alte mijloace de probă decât în litigiile de drept comun, iar întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele în care s-a dispus sau executat măsura preluării de către stat.
Sub aspectul dovezii preluării abuzive, prin Decizia civile nr. 307/4/13.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă s-a reținut că„ potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, în categoria imobilelor preluate abuziv intră și ,,orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”, iar conform cap. I pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 2530/2007, în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocata ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face in funcție și de acest element — faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție de preluare abuzivă.”
Pe cale de consecință, în condițiile inexistentei unui act administrativ de preluare, pentru un imobil care se regăsește în patrimoniul statului, operează prezumția relativă de preluare abuzivă, persoanele îndreptățite fiind în imposibilitatea de a face dovada unui fapt negativ (probatio diabolica).
Subsemnata am făcut toate demersurile posibil a fi efectuate, la toate instituțiile care au sau au avut atribuții în domeniu, astfel încât nu se poate reține culpa subsemnatei pentru lipsa indicării actului prin care imobilul a fost preluat abuziv, imposibil de identificat, iar pe de altă parte, s-a reținut că nu a fost identificat niciun act de înstrăinare a terenului de la autorii subsemnatei.
În conformitate cu art. 15 din Legea nr. 165/2013, cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, se soluționează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar.
În situația în care, după solicitarea documentelor necesare stabilirii categoriei de folosință a terenurilor care fac obiectul cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, dosarele de despăgubire nu se completează cu informațiile solicitate, în baza art. 151 din Legea nr. 165/2013, se prezumă următoarele:
Pentru suprafețele care exced acestor limite și pentru care, pe baza documentelor existente, nu se poate stabili dacă se încadrează în suprafața maximă de 50 ha teren intravilan pentru fiecare proprietar deposedat, la propunerea Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.), din cadrul Autorității Naționale pentru Compensarea Imobilelor (A.N.R.P.) invalidează deciziile entităților învestite de lege, cu excepția celor emise în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile/definitive prin care instanțele au stabilit existența și întinderea dreptului.
Considerăm că pentru identitate de rațiune, conform principiului egalității în drepturi între cetățeni, prezumțiile prevăzute de art. 151 din Legea nr. 165/2013 se aplică nu doar în cazul în care nu au fost depuse acte în completare, ci și cazului în care din actele depuse la dosarul administrativ.
Echipa noastră e formată din avocați, majoritatea specializați în legea 10.
Telefon: 0720.250.095
Echipa noastră vă va comunica informațiile și documentele de care avem nevoie pentru a analiza stadiul și șansele de reușită ale dosarului dvs.. Din cauza timpului foarte scurt, nu vom putea prelua decât dosare bine documentate și cu privire la care reușiți să ne transmiteți informații suficiente. Sperăm ca instrucțiunile pe care le veți primi din partea noastră sa vă ajute cât mai mult în acest sens.